Noțiunea de „domiciliu” menționată în art. 651 din Codul de procedură civilă are semnificația domiciliului debitorului menționat în cartea de identitate.

În situația în care acesta nu corespunde locuinței principale de fapt, domiciliul are semnificația locuinței principale de fapt a debitorului, dacă debitorul dovedeşte că această împrejurare a fost cunoscută creditorului prin alte mijloace.

Dacă domiciliul nu corespunde locuinței principale de fapt, iar creditorul nu a cunoscut acest aspect, noțiunea de „domiciliu” are semnificația domiciliului debitorului menționat în cartea de identitate.

Acte normative incidente:

 Codul de procedură civilă

 Art. 651

Instanţa de executare

(1) Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.

(2) Schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al creditorului după începerea executării silite nu atrage schimbarea competenţei instanţei de executare.

(…)

Codul civil

ART. 87

Domiciliul

Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală.

ART. 89

Stabilirea şi schimbarea domiciliului

(1) Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispoziţiilor legii speciale.

(2) Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenţia de a avea acolo locuinţa principală.

(3) Dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt.

ART. 90

Prezumţia de domiciliu

(1) Reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut.

(2) În lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte.

ART. 91

Dovada

(1) Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate.

(2) În lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane.

(3) Dispoziţiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reşedinţa a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.

Lămurirea semnificației noțiunii de „domiciliu” folosită de legiuitor în cuprinsul art. 651 C. proc. civ. implică aplicarea art. 91 C. civ. care stabilește, în regulă generală, că dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate.

Ipoteza în care nu există coincidență între domiciliul menționat în cartea de identitate și locuința de fapt a debitorului se circumscrie alin. (2) al art. 91 C. civ., care face referire la situația în care mențiunile cuprinse în actul de identitate nu corespund realității, situație în care legiuitorul a prevăzut că stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane. Ca atare, nerespectarea dispozițiilor legii speciale referitoare la stabilirea sau schimbarea domiciliului a fost sancționată de legiuitor cu inopozabilitatea față de terți a unei alte locuințe principale decât cea menționată în evidențe, soluție firească, având în vedere că, în aceste situații, alte persoane s-ar găsi în imposibilitatea de a afla locuința de fapt principală a debitorului, împrejurare de natură a produce un blocaj în determinarea competenței instanței.

Această rațiune nu se mai regăsește în ipoteza în care domiciliul sau reședința de fapt sunt cunoscute prin alte mijloace celui căruia i se opune, astfel că, independent de nerespectarea de către debitor a obligației de a urma procedurile necesare stabilirii sau schimbării domiciliului, locuința sa principală în fapt poate fi opusă aceluia care are cunoștință de existența sa.

Rezultă că, în ipoteza în care locuința de fapt a debitorului nu coincide cu domiciliul menționat în actul de identitate, iar creditorului nu îi este cunoscută prin alte mijloace existența acestei locuințe de fapt, sarcina probei revenind debitorului, domiciliul debitorului va fi stabilit potrivit mențiunilor din actul de identitate. Dacă dimpotrivă, creditorului îi este cunoscută existența unei alte locuințe principale, noțiunea de domiciliu a debitorului va avea semnificația locuinței principale de fapt a debitorului.