Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată în mai multe rânduri să se pronunțe dacă vaccinarea obligatorie reprezintă o ingerință în dreptul la respectarea vieții private, prevăzut de art. 8 din Convenție.
Subiectul vaccinării obligatorii a rămas unul de interes atât în practica Curții, care a fost recent sesizată în cauza Aleksandra Skerlevska împotriva Republicii Macedonia, depusă la 26 octombrie 2015 și comunicată la 12 iunie 2017- Cererea nr. 54372/15, cât și în dreptul intern, în prezent fiind în dezbatere proiectul Legii vaccinării, pe fondul reticenței unei părți a populației de a accepta vaccinarea nou-născuților.

Cererea Aleksandrei Skerlevska se referă la procedurile contravenționale în urma cărora Tribunalul din Bitola a condamnat-o pentru refuzul de a permite vaccinarea obligatorie a nou-născutului ei, o faptă pedepsită în temeiul articolului 33 alin. (2) și a articolului 67 alin. (6) din Legea privind protecția împotriva bolilor infecțioase, și a aplicat o amendă în cuantum de aproximativ 200 de euro.
Reclamanta s-a plâns, în calea de atac subsecventă, de faptul că nu a fost suficient informată cu privire la calitatea vaccinurilor și posibilele efecte secundare, aspecte care au împiedicat-o să ia o decizie în cunoștință de cauză. De asemenea, ea a pretins și existența unei ingerințe nejustificate în drepturile părintești și cu privire la libertatea ei de conștiință și credință religioasă.
Curtea a fost sesizată să se pronunțe dacă condamnarea reclamantei pentru faptul că a refuzat să permită vaccinarea obligatorie a copilului nou-născut constituie o ingerință în dreptul său la respectarea vieții private și de familie în sensul articolului 8 § 1 al Convenției. În caz afirmativ, a fost această ingerință în conformitate cu legea și necesară în sensul articolului 8 alin. (2)?

În jurisprudența sa anterioară, Curtea a enunțat o serie de considerente cu valoare de principiu, în cauzele Solomakhin împotriva Ucrainei, nr.24429/03, 33-39, 15 martie 2012 și Boffa și alții c. San Marino, cererea nr. 26536/95, Decizia Comisiei din 15 ianuarie 1998, DR 92.

În cauza Solomakhin împotriva Ucrainei, s-a reținut că integritatea fizică a persoanei intră sub protecția conceptului de viață privată, protejată de art. 8 din CEDO. Curte a mai reținut că intervenția medicală obligatorie, chiar dacă este de mică importanță, constituie o ingerință în dreptul la viața privată. Vaccinarea obligatorie, ca tratament medical involuntar, reprezintă o ingerință în dreptul la respectarea vieții private, care se referă și la integritatea fizică și psihică, așa cum este aceasta garantată de art. 8.
În cauză, administrarea unui vaccin împotriva difteriei reprezintă o ingerință în viața privată a reclamantului. Constatând că o astfel de ingerință este prevăzută de legea internă și că scopul urmărit, protejarea sănătății publice, este legitim, Curtea a analizat dacă ingerința este necesară într-o societate democratică.
Curtea a opinat că ingerința poate fi justificată de considerente de sănătate publică și de necesitatea de a controla răspândirea bolilor infecțioase. În același sens, Curtea a apreciat relevant faptul că în cauză, anterior vaccinării, medicii s-au asigurat că vaccinul nu este de natură să dăuneze sănătății reclamantului, astfel încât a fost păstrat echilibrul între interesul public, constând în protejarea sănătății populației, și dreptul reclamantului la integritate fizică.
În baza probatoriului amplu administrat în fața instanțelor naționale, Curtea a reținut că reclamantul nu a dovedit că vaccinarea i-ar fi afectat sănătatea.

În cauza Boffa și alții c. San Marino, Curtea a reținut că vaccinarea obligatorie reprezintă o ingerință permisă numai dacă este prevăzută de lege și este necesară într-o societate democratică, fiind de natură să afecteze securitatea națională și ordinea publică, bunăstarea economică a țării, acțiunile de prevenire a săvârșirii de infracțiuni, ori sănătatea, morala, drepturile și libertățile altor persoane.
Protejarea sănătății publice reprezintă un scop legitim, apt să justifice o astfel de ingerință.
Caracterul necesar al ingerinței se apreciază în raport de nevoie socială imperioasă, dar mai ales proporțională cu scopul urmărit. Autoritățile naționale se bucură de o marjă de apreciere care depinde nu doar de scopul urmărit, dar și de caracterul adecvat al intervenției.
În baza probatoriului amplu administrat în fața instanțelor naționale, Curtea a reținut că reclamantul nu a dovedit că vaccinul este de natură să cauzeze inconveniente grave.
Curtea a mai reținut că o campanie de vaccinare pe scară largă obligă indivizii să pună interesul general, constând în sănătatea semenilor, mai presus de interesul personal, atâta timp cât propria viață nu este în pericol.

Rezultă așadar că:
– Vaccinarea obligatorie, ca tratament medical involuntar, reprezintă o ingerință în dreptul la respectarea vieții private
– o astfel de ingerință este permisă dacă este prevăzută de legea internă, este necesară, adecvată și proporțională într-o societate democratică, iar scopul urmărit este legitim
– caracterul necesar se referă în special la securitatea națională și ordinea publică, bunăstarea economică a țării, acțiunile de prevenire a săvârșirii de infracțiuni, sănătatea, morala, drepturile și libertățile altor persoane, necesitatea de a controla răspândirea bolilor infecțioase
– proporționalitatea măsurii presupune și ca anterior vaccinării, medicii să se asigure că vaccinul nu este de natură să dăuneze sănătății pacientului
– în situația în care se invocă prejudicii aduse stării de sănătate prin administrarea vaccinului, sarcina probei aparține pacientului.

http://hudoc.echr.coe.int/eng…
http://hudoc.echr.coe.int/eng…
http://www.ms.ro/…/2…/04/LEGEA-VACCINARII-10.04.2017-002.pdf