Penalităţile de întârziere în cazul compensațiilor bănești pentru daune, în ipoteza în care asigurătorul R.C.A. nu a solicitat în scris persoanei care a suferit prejudiciul completarea dosarului de daună, se datorează, de regulă, de la împlinirea termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat. Dacă însă, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, instanța ar reține că nu se puteau trage concluzii cu privire la cuantumul prejudiciilor produse, penalitățile se vor datora după împlinirea termenului de 10 zile de la data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Cadrul legal:

• Legea nr. 136/1995, în vigoare din data de 1 februarie 1996, a fost abrogată la data de 19 septembrie 2016, prin O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și tramvaie, care, la rândul ei, a fost abrogată la data de 11 iulie 2017 prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.
• Norma nr. 23/2014 a intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2015, fiind abrogată și înlocuită la data de 22 decembrie 2015 prin Norma nr. 39/2016 privind asigurările auto din România emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, care, la rândul ei, a fost abrogată și înlocuită prin Norma nr. 20/2017 privind asigurările auto din România la data de 31 iulie 2017 a Autorității de Supraveghere Financiară.

Incidenţa dispoziţiilor legale aplicabile se stabileşte în raport de data la care s-a produs riscul asigurat. Din interpretarea per a contrario a art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, rezultă că în ceea ce privește contractele/polițele de asigurare R.C.A. emise anterior intrării în vigoare a ordonanței de urgență și în legătură cu toate prejudiciile ce se despăgubesc în baza acestora, rămân aplicabile dispozițiile Legii nr. 136/1995.

Potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, în cazul asigurării auto obligatorii, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.

Articolul 37 din Norma nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară prevede că (1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul R.C.A. este obligat:

1. a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie R.C.A., iar prejudiciul a fost cuantificat;
2. b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire. (2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul R.C.A. nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul R.C.A. este obligat la plata despăgubirii.

(3) Asigurătorul R.C.A. poate desfăşura investigaţii privind producerea accidentului, în termenul prevăzut la alin. (1), în condiţiile în care acesta nu face obiectul unor cercetări efectuate de către autorităţile publice competente, aflate în curs de desfăşurare.

(4) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul R.C.A. în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Potrivit art. 38 din aceeași Normă, dacă asigurătorul R.C.A. nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător.

Art. 44 din Normă prevede că despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 54 din Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, în baza poliței R.C.A., cu respectarea prevederilor legale în vigoare, pe baza elementelor cuprinse în formularul „Constatare amiabilă de accident” ori pe baza actelor eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, pe baza înștiințării sau a procesului-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător, precum și a oricăror mijloace de probă, ori prin hotărâre judecătorească.

Potrivit art. 45 din Normă, stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele existente în dosarul de daună – constatare amiabilă de accident, acte eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, înștiințare, procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător sau alte mijloace de probă – rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului vehiculului asigurat în producerea pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit.

Art. 46 pct. 3 din Normă prevede că despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse.

Dispozițiile art. 37 și art. 44 din normă nu disting între despăgubirile menite să acopere prejudiciile materiale sau, după caz, cele nepatrimoniale. Or, unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să o facă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Potrivit art. 1381 alin. (1) și (2) C. civ., orice prejudiciu dă dreptul la reparație; dreptul de reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Art. 253 alin. (4) C. civ. prevede că persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial ce i-a fost cauzat dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.

De remarcat faptul că art. 44 din Normă menționeaza în mod expres că asigurătorul poate să folosească orice mijloace de probă în vederea stabilirii despăgubirii, indiferent că ea este destinată a acoperi un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial. De altfel, în temeiul art. 44 din Normă, asigurătorii R.C.A formulează în mod uzual oferte de despăgubire pentru acoperirea prejudiciilor nepatrimoniale.

Practica judiciară a instanţelor din circumscripţia Curţii de apel Suceava a relevat poziţia relativ comună a asigurătorilor, care, fiind confruntaţi cu solicitarea de a achita penalităţi la suma datorată cu titlu de daune morale, au invocat faptul că anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești care să statueze asupra cuantumului compensațiilor acordate pentru prejudiciul nepatrimonial, acestea nu au caracter cert, astfel încât nu ar putea constitui bază de calcul pentru acordarea penalităților de întârziere.

Contrariul rezultă însă  din art. 38 din Normă, care prevede că dacă asigurătorul R.C.A. nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător.

În acelaşi sens, de remarcat faptul că printre ipotezele derogatorii menționate la art. 46 din Normă, nu este menționată și ipoteza despăgubirilor acordate pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial.

Cu toate acestea, instanța sesizată poate, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, să rețină și pentru ipoteza daunelor morale incidența art. 46 pct. 3 din Normă, însă nu în mod automat, ci condiționat de îndeplinirea premisei textului, respectiv în acele situații în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse.

Rezultă astfel că penalizările de întârziere se raportează la despăgubirea cuvenită sau, după caz, la diferența de sumă neachitată, iar pentru ipoteza în care asigurătorul R.C.A. nu a răspuns și nici nu a solicitat completarea dosarului de daună, nu există deosebiri de substanță între despăgubirile menite să acopere prejudiciile patrimoniale și cele nepatrimoniale, despăgubirea cuvenită urmând a se stabili de instanța de judecată.

De altfel, soluția este conformă dispozițiilor art. 1381 alin. (2) C. civ. care prevăd că dreptul de reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat și ale art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 care menționează că drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia.

În cadrul analizei circumstanțelor concrete ale cauzei care ar fundamenta concluzia stabilirii despăgubirilor exclusiv prin hotărâre judecătorească prezintă relevanță elemente precum: analiza conduitei asigurătorului care a răspuns părții solicitante, formulând  în scris o ofertă de despăgubire justificată, evaluarea caracterului complex al probatoriului administrat în cauză în fața instanței de judecată, existența unei marje de apreciere a interpretului în operațiunea de stabilire a cuantumului despăgubirilor menite să acopere prejudiciile nepatrimoniale.

În concluzie, opinăm în sensul că penalităţile de întârziere în cazul compensațiilor bănești acordate în temeiul art. 38 din Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, în ipoteza în care asigurătorul R.C.A. nu a solicitat în scris persoanei care a suferit prejudiciul completarea dosarului de daună, se datorează de la împlinirea termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, cu excepţia situaţiei în care, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, instanța ar reține incidența dispozițiilor art. 46 pct. 3 din Normă, constatând că nu se puteau trage concluzii cu privire la cuantumul prejudiciilor produse, penalitățile urmând a fi achitate după împlinirea termenului de 10 zile de la data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.